Consiliul orașului Wichita este programat să voteze marți dacă să aprobe o propunere de ordonanță (anti-)„tabără” – impulsionată de primarul Wu și de membrul consiliului Dalton Glasscock – pentru a ataca persoanele fără adăpost pe mai multe fronturi.
În primul rând, permite orașului să confiște cortul, așternuturile și lucrurile personale ale unei persoane fără adăpost, în cel mai deschis loc, fără o notificare prealabilă, lăsându-le în frig fără nimic.
Este o logică bizară să spui că vrei ca cei fără adăpost să meargă să-și caute de lucru, apoi să le confiște toate bunurile și adăpostul, la spatele lor, când o fac.
Este o strategie stupidă, de auto-înfrângere.
Ce se întâmplă dacă cei fără adăpost se află în adăpostul lor de casă când poliția îl găsește? Poliția ar putea confisca și transporta persoana fără adăpost la închisoare dacă nu cooperează.
În al doilea rând, ordonanța atacă persoanele fără adăpost care locuiesc în vehicule de agrement care nu sunt parcate într-un parc de rulote comercial (400 USD/lună).
În al treilea rând, ordonanța atacă persoanele fără adăpost pentru a supraviețui pe străzi, extinzând acuzațiile care pot fi aduse de poliție, încurajând atacurile oficiale asupra persoanelor sărace care doar încearcă să supraviețuiască.
Deși acum sunt un consultant de afaceri modest de succes, cu studii universitare și un fost oficial ales și numit astăzi, am fost o dată la începutul vieții mele fără adăpost, dormind într-o crăpătură între clădiri în timp ce zăpada îmi cădea pe cap.
Nu am consumat droguri sau alcool (încă nu) și m-am chinuit să-mi găsesc de lucru.
La scurt timp după ce am împlinit 18 ani, părintele meu m-a lăsat în urmă. Eram fără bani, fără adăpost, fără prieteni, într-un oraș din care fusesem departe de ani de zile.
Dacă mi-ar fi fost aplicată ordonanța propusă de la Wichita, mi-aș fi pierdut adăpostul minim și cutia de carton cu alimente cu care am supraviețuit – abia – lăsându-mă să fur sau să mor de foame.
Ca o frunză de smochin pentru a acoperi rușinea politicii lor, orașul s-a aranjat în grabă (mai ales cu banii altora) să creeze un adăpost improvizat de tip barăci, pentru a înghesui oamenii fără adăpost ca niște prizonieri. Aceasta NU este o soluție – decât dacă „Soluția finală” nazistă este scopul.
Și toate adăposturile locale, combinate, au paturi doar pentru aproximativ jumătate din cei 700 de persoane fără adăpost numărate – și multe altele sunt nenumărate.
Consiliului i s-a spus, în repetate rânduri, că nu toți oamenii fără adăpost se pot aduce în astfel de locuri.
Unii sunt noi în oraș și nu știu nimic despre resursele sale limitate și nici măcar despre cum să navigheze în marele oraș.
Unii sunt bolnavi mintal, paranoici și speriați să nu fie înconjurați de străini (nu ați fi?).
Sincer, am niște oameni fără adăpost care îmi spun că le este frică să intre în adăposturile congregației, unde au fost jefuiți sau atacați de alții sau chiar tratați rău de către personal.
Unele sunt femei fără adăpost abuzate anterior, care, în mod înțeles, se tem să-și întâlnească agresorii în adăpostul comunitar (unii au vorbit despre acest lucru cu consiliul).
Alții sunt dependenți, care încă nu pot face față interzicerii consumului de droguri din adăposturi.
Oare toți aceștia vor muri, în frig, fără adăpostul lor măcar, doar pentru că nu ne place aspectul lor?
Prefer să am străzile pline cu corturi, așternuturi și gunoi decât cu cadavre înghețate (30-50 în fiecare iarnă de ani de zile, acum; probabil 100 dacă ordonanța trece). Este o chestiune de priorități, decență și valori umane civilizate.
Spuneți-vă consiliului dumneavoastră valorile, prin telefon la 316-268-4331 și prezentându-vă la ședința lor, marți, la ora 9, la Primărie, 455 N. Main.
Spune-le că crezi că protecția proprietății nu trebuie să aibă prioritate față de conservarea vieții.
Spune-le că noi, Wichitanii, avem conștiință.
Fostul comisar pentru drepturile civile din Wichita, Richard Harris, este un fost președinte a două consilii alese ale cartierelor din centrul orașului.
